În Teleorman, oamenii au fost mereu obedienți. Ei au știut să-și respecte călăii, indiferent cât de crud s-au manifestat, ei au știut să se adapteze la sistem, oricât de prost alcătuit ar fi fost el, ei au știut să stea cu capul la cutie în momentele critice, pentru că au înțeles o regulă veche a lașității: capul ce se pleacă, sabia nu-l taie.
Și totuși, astăzi avem printre noi sute de revoluționari recunoscuți, care n-au văzut Revoluția decât la televizor. Și, probabil, s-au entuziasmat. Asta le-a dat dreptul la un certificat de revoluționar și la toate beneficiile aferente Legii Recunoștinței.
În 2006, potrivit statisticilor publicate de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor, la nivel național erau înregistrați 6.000 de revoluționari. Însă, după ce Legea Recunoștinței a intrat în vigoare, numărul certificatelor de revoluționari a început să crească în mod semnificativ, astfel că, în prezent, la nivel național, numărul revoluționarilor a ajuns la 23.000, asta în contextul în care în Timișoara, acolo unde s-a născut Revoluția, nu sunt înregistrați mai mult de 2.800 de revoluționari. Ce s-a întâmplat, de fapt? Legea Recunoștinței, în baza căreia s-au preschimbat certificatele de revoluționar, a fost modificată în mod repetat iar termenul-limită pentru aducerea documentației a fost prelungit succesiv, ultimul termen fiind cel din 30 aprilie 2010. În cadrul uneia dintre ultimele ședințe ale Comisiei Parlamentare a Revoluționarilor din Decembrie 1989 s-au aprobat 1.037 de dosare de revoluționar, doar trei dintre acestea vizând revoluționari din Timișoara, restul împărțindu-se între Teleorman, Vaslui și Dolj.
E de prisos să spunem că în aceste trei județe, Revoluția s-a trăit numai la televizor.
Prin Legea Recunoștinței, revoluționarii primeau unele beneficii, printre care se număra și acordarea de terenuri. Astfel, potrivit datelor Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor, din topul județelor cu cele mai mari suprafețe de teren acordate revoluționarilor se numără și Teleormanul, cu 263 de hectare. Nu vom mai menționa că, vreme de mulți ani, această lege oferea și o sumă lunară de bani posesorilor de certificate de revoluționar, precum și scutiri de la plata taxelor și impozitelor locale. Astfel, nu e greu de ghicit faptul că în spatele dorinței de a fi recunoscuți drept revoluționari, teleormănenii și-au dorit beneficii materiale. Pe care le-au și obținut, în contextul în care numai în Turnu Măgurele sunt înregistrați peste 100 de revoluționari iar la Alexandria, numărul lor trece de 50.
Spațiul public teleormănean mustește de vedete care și-au dat lecția de șmecherie în Revoluție. Nu neagă nimeni că au fost prezenți pe la vreo adunare publică în acele vremuri, după ce văzuseră la televizor că lucrurile începeau s-o ia razna și dictatorul fugea speriat. Însă, de aici, de la un gest perfect normal, determinat de exaltare și curiozitate, până la a considera că ești îndreptățit la beneficii de revoluționar e o cale mai lungă decât drumul martirilor de la Timișoara până la cer.
Lista numelor celor care pretind că au luptat la Revoluție în Teleorman e extrem de mare pentru un județ fără Revoluție. Și, printre ei, se numără parlamentari, oameni politici și persoane publice de mare impact. De la celebrul stomatolog, Eugen Filios până la deputatul Adrian Simionescu, de la avocatul Liviu Ardeiaș până la senatorii Timotei Stuparu și Nicolae Mohanu, multe persoane publice din Teleorman se mândresc cu rolul lor important la Revoluție. Până și Nicolae Tatu, Virgil Ivan și Nicolae Zorilă au avut, potrivit listelor de revoluționari, o implicare certă în 1989. Pe la colțuri, se mai pretinde că și deputatul Valentin Boboc ar fi posesorul unui astfel de certificat iar lista celor care au avut de câștigat de pe urma dramei din 1989 continuă cu sute de teleormăneni, care mai de care mai brav și mai curajos.
